Dragobetele

Etimologie

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus ca etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”, adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”. Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”.^[1] Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete.^[2] Această explicație este data și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Safiu de la România literară. N.A. Constantinescu, în „Dicționar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris). În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.^[3] Alte teorii expuse de Lutic consideră proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” – țap și „pede” – picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute. [mai multe → sursa] [imagine]

Conducerea Filialei Judeţene Dolj a Partidului România Mare, vă aduce la cunoştinţă că, informaţiile apărute în presă, referitoare la numirea unei noi conduceri sunt eronate. Vă informăm că, în conformitate cu Statutul partidului şi Circulara nr. 23/16.04.2010, informaţii privind activitatea Filialei Judeţene Dolj nu pot să ofere presei decât preşedintele filialei şi persoanele desemnate de acesta prin împuternicire scrisă.De altfel domnul Paul Dumitrache nici nu îndeplineşte condiţiile de vechime pentru a accede în această funcţie şi, încă nu şi-a rezolvat problemele cu vechiul partid (a fost exclus din PNL dar a făcut contestaţie, contestaţie care se află şi în prezent la Curtea de Arbitraj).

Preşedintele Filialei Judeţene Dolj a Partidului România Mare,

Ion JIANU

B R Â N C U Ş I*  sau despre nemurirea de a fi tu însuţi

Profet în ţara ta nu ai să fii niciodată, spune o vorbă. Oricât de mult am jalona prin vorbe de duh meşteşugit formulate, ne va întări consideraţiile realitatea uitării care, cu nebăgare de seamă, va să se aştearnă…

O operă, într-adevăr valoroasă, indiferent de natura ei, reuşeşte să sfideze timpul, să-şi poarte numele peste vremuri. În patria lui Brâncuşi pare derizoriu a vorbi din nou despre valoarea şi simbolistica operei sale, în măsura în care, în mod paradoxal, pentru majoritatea dintre noi existenţa operelor brâncuşiene, atât de aproape, ne-a făcut să le uităm. Şi totuşi, de ce am avea nevoie să nu uităm? Pentru că viaţa noastră neatinsă de aripa esteticului şi a spiritualului ar deveni iremediabil cenuşie, pentru că a-l uita pe Brâncuşi devine sinonim adesea cu a uita să ridicăm privirea spre cer, am putea risca un răspuns…

Coborând din sferele ideatice, observăm că, probabil, cei mai mulţi dintre noi au început să viseze şi să iubească pe aleile Parcului „Constantin Brâncuşi”, trecând cu sfială şi emoţie pe sub Poarta Sărutului, poarta ce pare a deschide orizonturile luminii pecetluite delicat în iubire. Totul dezvăluindu-se sub semnul moştenirii, al drumului şi al tainei. Masa risipindu-se în tăcerile cercului, aleea scaunelor ce prelungeşte resemnată smerenia/aşteptarea, poarta ca o inimă mereu deschisă, coloana ce scrutează nesfârşirea dumnezeiască… Totul ca un semn şi o aducere aminte. Pentru că Brâncuşi nu a plecat din ţară ca să uite de sine, ci ca să îşi poată aminti mai abitir contururile identităţii, nesfârşitele punţi ale dorului. În fond, el nu a plecat. Dar, mai presus de toate aceste creaţii ce au radicalizat viziunea artistică, Brâncuşi a făcut din tăcerile pietrei bătăi de inimă.

Haideţi să facem şi noi un exerciţiu de regăsire prin intermediul formelor mult esenţializate ale operei brâncuşiene. Nu răneşte, cel mult sensibilizează. [extras din revista Impuls]

Marinela Pîrvulescu şi Daniel Murăriţa

Brâncuşi – 135 de ani de la naştere (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris)